miercuri, 31 martie 2010

''Profetia de pe Thiaoouba''

Avem parte de foarte multa informatie in aceasta perioada. Unele informatii sunt considerate false altele adevarate, insa pina la urma este importanta consiinta fiecaruia. Cum bine spunea cineva intr-un filmulet publicat pe mai multe bloguri ,,Daca ai o constiinta de marimea unei mingii de golf, cind citesti o carte vei avea o intelegere cit o minge de golf'' si asa mai departe. 
Sa ne bucuram de abundenta informatiilor dar sa nu uitam nici o clipa ca  ''Singura solutie este intoarcerea catre interior''
......................................................................................
O istorie si nu numai altfel decit o stim ...

Michel Desmarquet - ''Profetia de pe Thiaoouba''
  
Capitolul 1   

Thao

M-am trezit brusc, neştiind cât timp am dormit. Eram complet treaz, proaspăt şi vioi – dar Doamne, cât o fi ceasul? Lina dormea lângă mine, cu pumnii strânşi, dar Lina întotdeauna doarme… 
Nu aveam nici cea mai mică dorinţă de a mai dormi şi, în plus, era posibil să fie deja ora 5 dimineaţa. M-am ridicat şi am mers către bucătărie să verific ceasul. Numai 12:30 a.m.! Era neobişnuit pentru mine să mă trezesc la o asemenea oră.  Mi-am scos pijamaua şi, neavând nici cea mai vagă idee de ce, m-am îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă. Nu pot explica nici de ce am mers la biroul meu, am luat o foaie de hârtie şi  un  pix  şi  m-am văzut scriind, ca şi cum mâna mea ar fi avut o minte proprie. 
“ Draga mea, voi fi plecat pentru vreo 10 zile. Nu ai de ce să-ţi faci griji.”  
Lăsând biletul lângă telefon, m-am îndreptat spre uşă şi apoi către verandă. Am ocolit masa pe care rămăsese tabla de şah, care amintea de jocul de aseară, cu Regele alb încă în şah – mat, şi am deschis uşor uşa care dădea spre grădină.  Noaptea părea a fi scăldată într-o lumină stranie, care nu avea nimic a face cu stelele. Instinctiv, am încercat să-mi amintesc ce fază a lunii era, gândindu-mă că poate ar fi trebuit să răsară. 
Aici, în Nord – Estul Australiei, unde locuiesc, nopţile sunt, în general destul de senine.  Am coborât scările exterioare şi m-am îndreptat către pandan. De obicei, la acest moment din noapte, am fi avut un veritabil concert de broaşte şi greieri, al căror ţârâit umplu noaptea. 
În acest moment, era oricum o linişte apăsătoare şi mă întrebam de ce.  Abia dacă am făcut câţiva paşi când, dintr-o dată, culoarea filodendronilor s-a schimbat. Peretele casei deasemeni, şi pandanul – toate erau scăldate într-o lumină roşiatică. Peluza părea a se ondula sub picioarele mele,  iar pământul de sub pandan parcă făcea valuri. Filodendronii s-au contorsionat şi peretele casei semăna cu o hârtie ce zboară în vânt.Crezând că nu mă simţeam bine, m-am decis să mă întorc în casă, când, exact în acel moment, m-am simţit ridicat destul de blând de la sol. M-am înălţat, mai lent  la început, pe deasupra filodendronilor, apoi mai rapid, până ce am văzut casa  devenind din ce în ce mai mică dedesupt. 
- Ce se întâmplă? am exclamat în culmea mirării, năucit. 
- Totul este în regulă acum, Michel.  
Până atunci, am crezut că visez. Înaintea mea, o fiinţă umană, de dimensiuni  impresionante, îmbrăcată într-un costum dintr-o singura bucată şi purtând o cască  complet transparentă pe capul “ei”, se uita la mine – zâmbind prietenos. 
- Nu, nu visezi, a spus, răspunzând la întrebarea din mintea mea. 
- Da, am replicat, dar se întâmplă aşa întotdeauna în vis şi, în final descoperi că ai căzut din pat şi ai un cucui în mijlocul frunţii! 
Ea zâmbi. 
- În afară de asta, am  continuat, îmi vorbeşti în Franceză, limba mea maternă, şi totuşi suntem în  Australia. Vorbesc Engleza, să ştii! 
- Şi eu. - Trebuie  să fie un vis – unul dintre acele vise stupide, desigur. Dacă mă  gândesc mai bine, ce faci pe proprietatea mea? 
- Nu suntem pe proprietatea ta, ci deasupra ei. 
- A! E un coşmar. Vezi că am dreptate? O să mă ciupesc! Am asociat cuvintele  cu faptele. Au! 
Ea a zâmbit din nou. 
- Acum eşti satisfăcut, Michel? 
- Dar, dacă nu este un vis, de ce stăm aici pe această piatră? Cine sunt oamenii  de acolo, îmbrăcaţi după moda secolului trecut?  
Începeam să disting, într-o lumină lăptoasă, oameni vorbind şi, la o mică  distanţă, alţii mişcându-se prin preajmă. 
- Şi tu, cine eşti tu? De ce nu ai dimensiuni normale? 
- Eu am dimensiuni normale, Michel. Pe planeta mea toţi suntem de această  mărime. Dar toate la timpul lor, dragul meu prieten. Sper că nu te superi că îţi  spun aşa, nu? Dacă nu suntem deja buni prieteni, sunt sigură că asta se va întâmpla  curând.  
Stătea acolo în faţa mea, inteligenţa se reflecta în zâmbetul de pe chipul ei şi bunătatea emana din toată fiinţa sa. Nu era posibil să întâlnesc pe cineva cu care să mă pot simţi mai împăcat sufleteşte.    
- Fireşte că nu, poţi să-mi spui cum doreşti. Şi care este numele tău? 
- Numele meu este Thao, dar mai întâi, aş vrea să ştii, odată pentru totdeauna, că acesta nu este un vis. Într-adevăr, este ceva cu totul diferit.  Pentru anumite motive care îţi vor fi explicate mai târziu,  ai fost ales pentru o călătorie pe care foarte puţini pământeni au făcut-o  –  mai ales în ultima vreme. Suntem, tu şi eu, în acest moment, într-un univers care este paralel cu cel de pe Pământ. Pentru a te include pe tine, ca şi pe noi (în acest univers) am folosit un fel  de “dop pneumatic”. În acest moment, timpul s-a oprit pentru tine, şi poţi rămâne aici 20 sau 50 de ani pământeni şi apoi să te întorci ca şi cum nici n-ai fi plecat. Corpul tău fizic va rămâne de-a dreptul neschimbat.
- Dar ce fac aceşti oameni?
- Ei există după cum este de aşteptat, şi, după cum vei afla mai târziu, densitatea populaţiei este foarte scăzută. Moartea poate surveni în urma unui suicid sau a unui accident. Timpul este oprit. Sunt bărbaţi şi femei, la fel de bine ca şi unele animale care au o vârstă de 30.000., 50.000. sau chiar mai mulţi ani pământeni.
- Dar de ce se află ei aici şi cum au ajuns să fie aici? Unde s-au născut?
- Pe Pământ… şi toţi se află aici din întâmplare.
- Din întâmplare? Ce vrei să spui?
-Este foarte simplu. Ai auzit de Triunghiul Bermudelor? Am dat din cap afirmativ. Deci, este foarte simplu, în acest punct şi în altele mai puţin cunoscute, acest univers paralel se întrepătrunde cu universul vostru astfel încât există între ele o poartă naturală. Oameni, animale sau chiar obiecte care se găsesc în imediata apropiere a acestei porţi sunt de-a dreptul “supte”în ea. Astfel, poţi avea, de exemplu, o întreagă flotă de nave care să dispară în câteva secunde. Uneori o persoană, sau mai multe persoane, pot trece înapoi în universul vostru după câteva ore, câteva zile sau câţiva ani. De cele mai multe ori, însă, nu se mai întorc niciodată.
Când un om se întoarce şi povesteşte experienţa sa, marea majoritate a oamenilor nu-l cred – şi dacă persistă, este declarat nebun. De cele mai multe ori, asemenea persoane nu povestesc nimic, dându-şi seama cum vor apărea în ochii celorlalţi. Uneori, deasemeni, el se întoarce amnezic, şi dacă îşi recapătă parţial
memoria, nu-şi va aminti ceea ce s-a întâmplat în universul paralel, şi de aceea nu va aduce lumină asupra acestui subiect.
A fost – continuă Thao – un caz tipic de trecere într-un univers paralel în America de Nord, unde un tânăr, pur şi simplu s-a “evaporat” în timp ce mergea să aducă apă de la o fântână care se afla la câteva sute de metri de casa sa. După o oră, familia şi prietenii săi au ieşit să-l caute şi, cum era zăpadă proaspătă de cca.
20 cm, ar fi trebuit să fie destul de simplu – ei trebuiau doar să urmărească urmele lăsate de tânăr. Dar, chiar în mijlocul câmpului – urmele dispăreau. Nu erau copaci în jur, nici pietre pe care ar fi putut sări – nimic straniu sau neobişnuit – pur şi simplu urmele se opreau.  Oamenii au crezut că a fost luat de o navă spaţială, dar nu asta s-a întâmplat, după cum vei vedea mai târziu. Bietul om a fost pur şi simplu “supt” într-un
univers paralel.
- Îmi amintesc, am spus, am auzit despre acest caz special, dar cum de ştii tu despre acest lucru?
- Vei afla mai târziu de unde ştiu, a replicat ea enigmatic.
 Am fost întrerupţi de apariţia bruscă a unui grup de oameni atât de bizari încât din nou, m-am întrebat dacă nu era totul un vis. Cam o duzină de bărbaţi, însoţiţi de ceva ce părea a fi o femeie, au apărut din spatele unei grămezi de pietre, cam la 100 m de locul în care ne aflam. Priveliştea era chiar mai ciudată, cu atât mai mult
cu cât aceşti oameni păreau desprinşi din paginile unor povestiri preistorice. Cu aspectul unor gorile, mânuiau bâte uriaşe pe care oamenii moderni n-ar fi în stare să le ridice de la pământ.   Aceste creaturi hidoase veneau drept spre noi, urlând ca nişte fiare sălbatice. Am făcut o mişcare de retragere, dar însoţitoarea mea mi-a spus că nu am de ce să mă tem şi că ar trebui să stau nemişcat. Şi-a pus mâna pe catarama de la centură şi s-a
întors pentru a le putea face faţă.
 Am auzit o serie de mici click-uri şi cinci dintre cei mai puternici oameni au căzut la pământ, nemişcaţi. Restul grupului s-a oprit dintr-o dată şi au început să mormăie. S-au închinat în faţa noastră. M-am uitat din nou la Thao. Stătea ca o statuie, cu faţa nemişcată. Ochii ei erau fixaţi pe acei oameni încât credeam că încearcă să-i hipnotizeze. Am aflat mai târziu că, telepatic, dădea ordine femelei din grup. Această femeie s-a ridicat şi a început, mi s-a părut mie, să dea ordine celorlalţi, cu o voce guturală. Apoi au ajutat la îndepărtarea corpurilor, purtându-le în spate către grămada de pietre despre care vorbeam mai devreme.
- Ce fac? am întrebat.
- Îşi vor acoperi morţii cu pietre.
- I-ai omorât?
- A trebuit.
- Ce vrei să spui? Chiar eram în pericol?
- Bineînţeles că eram. Aceştia sunt oameni care se află aici de 10 sau 15.000. de ani – cine ştie? Nu avem timp să stabilim asta şi în plus, este lipsit de importanţă. Cu toate acestea, acest fapt ilustrează bine ceea ce îţi explicam cu câteva momente în urmă. Aceşti oameni au trecut în acest univers la un  moment dat, şi au trăit de
atunci şi până acum în acel timp.
- Este înfricoşător!
- Sunt de acord. Totuşi face parte din normalitate, şi deasemeni, din Legea Universală. În plus, ei sunt periculoşi pentru că se comportă mai mult ca nişte fiare sălbatice decât ca nişte fiinţe umane. Dialogul nu ar fi fost posibil între ei şi noi, la fel cum nu este posibil între ei şi cele mai multe dintre fiinţele din acest univers
paralel. Pentru un singur motiv, ei nu sunt capabili să comunice; şi pentru altul, ei, mai puţin decât oricare, înţeleg ce li se întâmplă; eram într-un real pericol şi, dacă pot spune asta, le-am făcut o favoare chiar acum, eliberându-i.
- Eliberându-i?
- Nu mă privi atât de şocat, Michel. Ştii foarte bine ce vreau să spun cu asta. Au fost eliberaţi din corpurile lor fizice şi acum sunt capabili să-şi continue ciclul, ca oricare altă fiinţa vie, în conformitate cu procesul normal.
- Deci, dacă înţeleg corect, acest univers paralel este un blestem – un fel de iad sau purgatoriu?
- Nu mi-am dat seama că eşti religios!
- Am făcut această comparaţie doar ca să-ţi arăt că încerc să înţeleg, am replicat, întrebându-mă cum şi-ar fi putut da seama dacă eram sau nu religios.
- Ştiu, Michel, încercam doar să te necăjesc. Ai avut  dreptate în a explica aceasta ca fiind un fel de purgatoriu dar, desigur, acest lucru este accidental. De fapt, acesta este unul dintre cele câteva accidente ale naturii. Un albinos este un accident, şi un trifoi cu patru foi poate fi considerat deasemeni un accident. Apendicele vostru nu este altceva decât un accident. Doctorii voştri încă se mai întreabă ce rost ar putea avea în organismele voastre. Răspunsul – nici un rost. De obicei, în natură totul are un rost precis pentru care există – de aceea mi-am permis să trec apendicele pe listă printre accidentele din natură.
 Oamenii care trăiesc în acest univers nu suferă nici fizic, nici moral. De exemplu, dacă te lovesc, nu vei simţi nici o durere, dar dacă lovitura este suficient de puternică, dealtfel fără durere, poţi muri în urma ei. Acest lucru poate părea dificil de înţeles, dar aceasta este realitatea. Cei care trăiesc aici nu ştiu nimic din ceea ce tocmai ţi-am explicat, şi este un noroc, pentru că ar fi tentaţi să se sinucidă – ceea ce, chiar şi aici, nu este o soluţie.
- Ce mănâncă ei?
- Ei nu mănâncă, la fel cum nici nu beau, pentru că nu simt nevoia. Aici, adu-ţi aminte, timpul s-a oprit – aceşti morţi nici măcar nu putrezesc.
- Dar asta este teribil!  După toate acestea, cel mai mare serviciu pe care cineva l-ar putea face acestor oameni ar fi să-i omoare!
- Ai ridicat un punct de vedere important aici. Efectiv ar fi una dintre cele două soluţii.
- Care este cealaltă?
- Să-i trimitem înapoi de unde au venit – dar acest lucru ar ridica mari probleme. Pentru că noi suntem capabili să folosim “poarta”, putem să returnăm mulţi dintre ei în universul vostru, şi astfel să-i eliberăm (1),dar nu sunt sigură că eşti conştient de problemele enorme pe care le-ar putea crea pentru majoritatea dintre aceşti
oameni. Aici, după cum am spus deja, ai oameni care se află în acest loc de mii de ani.  Ce  s-ar  întâmpla dacă s-ar întoarce în universul din care au plecat cu atât de mult timp în urmă?
- Ar putea înnebuni. Atunci, nu mai este nimic de făcut. Ea zâmbi blând la afirmaţia mea.
- Eşti, cu certitudine, omul de acţiune pe care l-am cerut, Michel (de care aveam nevoie), dar fereşte-te să tragi concluzii – mai ai încă multe de văzut.
Îşi puse mâna pe umărul meu, fiind nevoită să se încline uşor în faţă pentru aceasta. De altfel, nu ştiam la acel moment că, Thao măsura 290 cm, fiind deosebit de înaltă pentru o fiinţă umană.
- Văd cu ochii mei că am făcut alegerea corectă selectându-te pe tine – ai o minte ascuţită, dar nu pot să-ţi explic totul acum, din două motive.
- Care ar fi?
- În primul rând, este prea devreme pentru asemenea explicaţii. Prin aceasta vreau să spun că trebuie să mai fii instruit asupra unor anumite puncte înainte să mergem mai departe.
- Înţeleg – şi al doilea?
- Al doilea motiv este că suntem aşteptaţi. Trebuie să plecăm.
 Cu o atingere uşoară, m-a întors. Am urmărit privirea sa şi am privit cu ochii măriţi de surprindere. Cam la 100 de metri de noi se afla o sferă enormă, care emana o aură albăstruie. Am aflat mai târziu că măsura 70 de metri în diametru. Lumina nu era continuă, ci licărea intermitent, semănând cu o ceaţă fierbinte, ca atunci când cineva priveşte de la distanţă nisipul încălzit de soarele de vară. Această enormă sferă “licărea” cam la 10 metri de la sol. Fără ferestre, fără uşi, fără scară, apărea la fel de netedă ca o coajă de ou.  
Thao îmi făcu semn să o urmez şi am plecat către maşină. Îmi amintesc acel moment foarte bine. Pe timpul cât a durat scurta apropiere de sferă, eram atât de nerăbdător şi emoţionat încât am pierdut controlul gândurilor.
Un şuvoi constant de imagini îmi treceau prin minte fulgerător, semănând cu un film derulat rapid. M-am văzut povestind această aventură familiei mele, şi am revăzut articolele din ziare pe care le-am citit pe tema OZN –urilor. Îmi amintesc un sentiment de tristeţe trecând peste mine când m-am gândit la familia mea, pe care o iubesc atât de mult; m-am văzut prins, ca într-o  cursă, şi am avut sentimentul că s-ar putea să nu-i mai văd niciodată…
- Nu ai absolut nimic de care să te temi, Michel, a spus Thao. Ai încredere în mine. Vei fi împreună cu familia ta foarte curând şi bine sănătos.
 Cred că gura mea s-a deschis a mirare, provocându-i lui Thao un râs melodios, cum rar este auzit printre noi pământenii. Aceasta a fost a doua oară când ea îmi citea gândurile; prima dată am crezut că ar putea fi o coincidenţă, dar de data aceasta nu mai aveam nici o îndoială.
 Când am ajuns în imediata apropiere a sferei, Thao m-a aşezat în poziţie opusă faţă de a sa şi cam la 1 metru distanţă.
- Nu mă atinge sub nici un motiv, Michel, orice s-ar întâmpla. Sub nici un motiv – m-ai înţeles?
 Am fost luat prin surprindere de acest ordin formal, dar am încuviinţat.Şi-a pus mâna pe un fel de “medalion”, am observat mai târziu că era “ataşat” în partea superioară a sânului său stâng, şi cu cealaltă mână, ţinea ceva asemănător cu o “baghetă”, pe care a desprins-o din centura sa. A îndreptat “bagheta” pe deasupra capetelor noastre, în direcţia sferei. Cred că am văzut o undă verde ca un fulger dinspre sferă, dar nu pot fi sigur. Apoi a îndreptat bagheta spre mine, cealaltă mână fiind tot  pe  “medalion”  şi  foarte simplu, ne-am ridicat simultan,
trecând prin peretele maşinii. Chiar când credeam că ne vom ciocni cu sfera, o porţiune a învelişului acesteia s-a retras asemeni unui enorm piston spre interiorul unui cilindru, lăsând la iveală o deschizătură ovală cam de 3 metri înălţime.   Ne-am “recăpătat” picioarele, Thao şi eu, după un fel de aterizare înăuntrul navei. Ea dădu drumul “medalionului” şi cu o dexteritate care sugera că făcea acest lucru adesea, şi-a pus la loc “bagheta”.
- Vino. Ne putem atinge de acum, a spus.
 Luându-mă de umeri, m-a condus către o luminiţă albastră, atât de intensă încât aproape că a trebuit să-mi închid ochii pe jumătate. Nu mai văzusem niciodată o culoare asemănătoare pe Pământ. Când am fost foarte aproape de luminiţă, peretele pe care se afla aceasta “ne-a lăsat” să trecem. Aceasta este singura modalitate de a o descrie. După felul în care mă conducea mentorul meu, aş fi putut să jur că voi avea câteva cucuie frumoase pe frunte, dar am trecut prin pereţi – ca fantomele! Thao râse din tot sufletul la expresia şocata de pe faţa mea. Acest lucru mi-a făcut bine.
 Îmi amintesc acest râs – ca o briză răcoroasă şi liniştitoare în momentele în care nu-mi era chiar uşor. Am vorbit adesea cu prietenii despre “farfuriile zburătoare” şi am fost convins că ele există de fapt – dar atunci când eşti de fapt confruntat cu realitatea, atât de multe întrebări îţi încetoşează creierul încât ai impresia că va lua foc. Bineînţeles, în adâncul meu eram încântat.
Din comportamentul lui Thao faţă de mine, am simţit că nu am motive să mă tem. Totuşi, ea nu era singura: mă întrebam cum arătau ceilalţi. În ciuda fascinaţiei mele faţă de această aventură, încă mă mai îndoiam că  îmi voi mai revedea vreodată familia. Deja, păreau atât de îndepărtaţi, deşi cu numai câteva minute mai devreme mă aflam în propria mea grădină.
Acum, alunecam la nivelul solului de-a lungul unui tunel, un coridor asemănător unui tunel care ne conducea către o încăpere mică, ai cărei pereţi erau de un galben atât de intens încât a trebuit să-mi închid ochii.
Pereţii formau o boltă – care arăta exact ca şi cum ar fi fost în interiorul unui bol răsturnat.  Thao mi-a acoperit capul cu o cască făcută dintr-un material transparent şi am aflat, deschizând un ochi, ca aceasta mă ajuta să suport lumina.
- Cum te simţi? mă întrebă.
- Mai bine, mulţumesc, dar această lumină – cum puteţi să o suportaţi?
- Nu este o lumină. Este doar culoarea actuală a pereţilor din această încăpere.
- De ce “actuală”? M-aţi adus aici ca să-i vopsesc din nou? am glumit eu.
- Nu este nici o vopsea. Sunt doar vibraţii, Michel. Tu încă mai crezi că te afli în universul vostru pământean, când nu mai eşti acolo. Acum te afli într-una dintre navele noastre spaţiale de cursă lungă, capabile să călătorească cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza luminii. Vom pleca în curând, dacă te vei întinde
în acest locaş…?
 Acolo, în mijlocul camerei se aflau două cutii – semănând mai mult a sicrie fără capac.  M-am întins într-unul dintre ele şi Thao în celălalt. Am auzit-o vorbind într-o limbă necunoscută mie, dar foarte armonioasă. Am vrut să mă ridic puţin, dar n-am putut, fiind ţinut de o forţă necunoscută şi invizibilă.
Culoarea galbenă a dispărut progresiv de pe pereţi, fiind înlocuită de către una albastră care, cu siguranţă, nu era mai puţin intensă. “Revopsirea” fusese făcută… O treime din încăpere deveni brusc întunecată şi am observat luminiţe minuscule strălucind ca stelele. Vocea lui Thao se auzea clar în întuneric.
- Acestea sunt stele, Michel. Am părăsit universul paralel al Pământului şi vom
părăsi planeta ta, vom merge mai departe şi încă mai departe, pentru a te duce să vizitezi planeta noastră. Ştim că vei fi foarte interesat de această călătorie, dar şi de plecarea noastră care va fi destul de lentă, pentru binele tău, pentru a putea să beneficiezi de ea. Putem privi pe ecranul din faţa ta.
- Unde este Pământul?
- Încă nu-l putem vedea, fiind aproape, chiar deasupra lui, la  aproximativ 10.000. de metri altitudine…
 Deodată, o voce a putut fi auzită, vorbind ceea ce părea a fi aceeaşi limbă pe care o folosise Thao câteva minute mai devreme. Thao răspunse scurt şi apoi vocea mi s-a adresat în  Franceză  – o franceză excelentă (altfel tonul era mai melodios decât cel tipic) – urându-mi bun venit la bord. Era destul de asemănător
cu genul de urare folosit de către companiile noastre aeriene, şi îmi amintesc că am fost chiar amuzat de aceasta – în ciuda situaţiei unice în care mă aflam.
 În aceeaşi clipă, am simţit o foarte uşoară mişcare în aer şi acesta a devenit mai rece, asemeni aerului condiţionat. Lucrurile au început să se petreacă cu repeziciune. Pe ecran, apărea ceea ce ar fi putut fi Soarele. La început, părea să atingă marginea Pământului sau, mai precis, America de Sud, după cum am aflat
ulterior. Din nou m-am întrebat dacă visez. Secundă după secundă America se micşora. Australia nu se putea vedea, deoarece razele soarelui nu ajunsesera la ea. Acum conturul planetei se putea distinge, şi părea că ne mişcam în jurul globului, spre o poziţie deasupra Polului Nord. Acolo, ne-am schimbat direcţia, părăsind Pământul cu o viteză incredibilă.
Bietul nostru Pământ deveni o minge de baschet, apoi una de biliard până când, în final, dispăru – sau aproape – de pe ecran. În schimb, viziunea mea a fost umplută cu albastrul sumbru al spaţiului. Mi-am întors capul în direcţia lui Thao, sperând la noi explicaţii.
- Ţi-a plăcut? 
- A fost minunat, dar atât de rapid – este oare posibil să  călătoreşti cu o asemenea viteză?
- Asta n-a fost nimic, dragul meu prieten. Am “luat-o” foarte blând. Dar acum nu ne deplasăm la viteză maximă. 
- Cât de repede? am întrerupt eu.
- De câteva ori viteza luminii.
- A luminii? Dar de câte ori? Este incredibil! Cum rămâne cu bariera luminică?
- Pot înţelege foarte bine că acest lucru pare incredibil pentru tine. Nici măcar experţii voştri n-ar putea crede asta – dar acesta este adevărul.
- Ai spus “de câteva ori viteza luminii”, dar de câte ori?
- Michel, pe timpul acestei călătorii, multe lucruri îţi vor fi arătate intenţionat – multe lucruri, dar vor fi deasemeni şi detalii la care nu vei avea acces. Viteza exactă a navei noastre este unul dintre aceste detalii. Îmi pare rău, pentru că ştiu că te dezamăgesc şi marea ta curiozitate pentru toate lucrurile nu este satisfăcută, dar
vor fi atât de multe lucruri noi şi interesante de văzut şi de aflat pentru tine încât nu vei putea ţine minte atât de multe informaţii care te vor asalta, şi nu trebuie să te superi pentru faptul că anumite informaţii nu îţi sunt furnizate.  Comportarea ei arăta că subiectul  era  închis  şi  nu  am  mai  insistat, dându-mi seama că, făcând acest lucru ar fi fost nepoliticos.
- Priveşte, mi-a spus. Pe ecran apăruse un punct colorat şi creştea rapid.
- Ce este?
- Saturn.
 Cititorul va trebui să-mi ierte descrierea făcută, săracă în detalii, nu după cum şi-ar fi dorit, dar trebuie înţeles că încă nu mi-au revenit toate simţurile. Am văzut atât de multe într-un timp atât de scurt, şi am fost oarecum “dezorientat”.  Pe măsură ce ne apropiam, faimosul Saturn creştea rapid, era din ce în ce mai mare pe ecran. Culorile sale erau minunate – neputând fi comparate cu nimic din ceea ce văzusem vreodată pe Pământ. Erau galbene, roşii, verzi, albastre, portocalii – în fiecare culoare, o infinită gamă de nuanţe  amestecate, separate,
crescând, devenind mai puternice, apoi pălind, creând faimoasele inele şi închizându-se între ele…Era un spectacol uimitor, ce umplea din ce în ce mai mult ecranul nostru. Dându-mi seama că nu mai eram reţinut de câmpul de forţă, am vrut să-mi scot masca pentru a vedea mai bine culorile, dar Thao mi-a făcut semn că nu trebuie să fac nimic.
- Unde sunt sateliţii? am întrebat. 
- Poţi vedea doi dintre ei, aproape unul lângă altul, în partea dreaptă a ecranului.
- Cât de departe suntem?
- Trebuie să fim cam la aproximativ 6.000.000. km sau poate mai mult. Se ştie precis pe puntea de comandă, în funcţie de curs, dar pentru a-ţi da informaţii mai precise, trebuie să ştiu dacă video-camera noastră este programată pe zoom total sau nu.
 Saturn dispăru brusc din partea stângă a ecranului, care se umplu din nou de “culoarea” spaţiului. Cred că în acel moment m-am simţit exaltat, cum nu mai fusesem până atunci. Mă lovise faptul că eram pe cale să trăiesc o aventură extraordinară – şi de ce? Nu am cerut nimic şi nu m-am gândit niciodată (cine ar fi îndrăznit?) la o asemenea aventură. Thao se ridică.
- Poţi face acelaşi lucru, Michel. Am ascultat şi ne-am regăsit împreună din nou în mijlocul cabinei. Abia atunci am observat că Thao nu mai purta casca.
- Ai putea să-mi spui, am întrebat, de ce până acum ai purtat o cască, în timp ce eu eram în stare să te însoţesc fără să port una şi acum eu am o cască în timp ce tu nu o mai porţi?
- Este foarte simplu. Noi venim de pe o planetă diferită d.p.d.v. bacteriologic de a voastră, care pentru noi, este un veritabil mediu de cultură. De aceea, pentru a te contacta, am fost obligată să-mi iau aceste măsuri de precauţie fireşti. Tu însuţi reprezentai un pericol pentru mine, dar acum nu mai eşti.
- Nu te pot urmări.
- Când ai intrat în această cabină, culoarea era prea puternică pentru tine şi ţi-am dat casca pe care o porţi acum, care era proiectată special pentru tine. Într-adevăr, suntem capabili să-ţi anticipăm reacţiile. Pe timpul scurtei perioade în care cabina a fost galbenă apoi albastră, 80% dintre bacteriile periculoase existente în tine au fost distruse.  Apoi, probabil ai simţit o răceală în aer, asemănătoare cu cea produsă de un aparat de aer condiţionat aflat în funcţiune; aceasta a fost o altă formă de dezinfecţie prin…hai să-i spunem, radiaţii, deşi nu este cuvântul corect – dar nu poate fi tradus în nici una dintre limbile pământene. În acest mod, am dezinfectat
100%, dar încă mai ai suficiente bacterii pentru a ne produce un rău considerabil. Îţi voi da aceste două tablete, şi în 3 ore te vei putea considera tu însuţi, la fel de “pur” ca şi oricare dintre noi.
După cum a spus, a luat o mică sticluţă de lângă lăcaşul său, a scos tabletele, întinzându-mi-le, alături de o eprubetă continând un lichid, despre care am presupus a fi apă. Le-am înghiţit pe amândouă, ridicând baza căştii pentru a putea face asta. Apoi…ei bine, totul s-a petrecut foarte repede şi totul a fost foarte ciudat.
 Thao m-a luat în braţe, m-a aşezat în locaş şi mi-a scos masca. Am văzut asta întâmplându-se de la 2 sau 3 metri distanţă de corpul meu! Îmi imaginez că anumite lucruri din această carte pot părea de necrezut, inimaginabile pentru un cititor neavizat, dar mi-am văzut corpul de la distanţă şi eram capabil să mă mişc
prin cameră doar cu un simplu gând.
Thao spuse:
- Michel, ştiu că mă vezi şi mă auzi, dar eu nu pot să te văd, de aceea nu te pot privi când îţi vorbesc. Corpul tău Astral a părăsit corpul  fizic. Nu este nici un pericol în asta – nu e nevoie să-ţi faci griji. Ştiu că aceasta este prima dată când ţi se întâmplă acest lucru şi sunt oameni care intră în panică… Ţi-am dat un medicament special pentru a-ţi curăţa corpul de toate bacteriile care pot fi periculoase pentru noi. Ţi-a mai fost dat şi un alt drog care a provocat detaşarea Corpului tău Astral de corpul fizic – aceasta va dura 3 ore, timpul necesar
purificării tale. În această formă vei putea vizita nava  noastră, fără pericolul contaminării pentru noi şi fără să pierzi timp.
 Chiar dacă pare ciudat,  am găsit acest lucru complet normal  –  şi am urmat-o. Era fascinant. A ajuns în faţa unui panou care s-a deschis, glisând, pentru a ne lăsa să trecem dintr-o încăpere în alta. O urmam la o oarecare distanţă şi de fiecare dată, dacă panoul era încă închis, în momentul în care ajungeam la el – pur şi
simplu treceam prin el.  În final, am ajuns într-o cameră circulară, de aproximativ 20 de metri în diametru, în care erau cel puţin o duzină de astronauţi – numai femei, şi cam de dimensiunile lui Thao.  Thao se apropie de un grup de patru care stăteau în enorme fotolii confortabile, aranjate în cerc. Când ea s-a aşezat pe un loc liber, cele patru capete s-au întors către ea întrebător. Aproape că părea încântată să le lase să aştepte; în sfârşit ea vorbi.
Eram din nou încântat să aud această limbă – sonoritatea era de-a dreptul nouă pentru mine şi intonaţia atât de armonioasă încât cineva ar fi putut crede că ele cântă. Toate păreau a avea un mare interes cu privire la raportul lui Thao. Am presupus că discutau despre mine, crezând în mod corect că eu eram scopul principal al misiunii lor. Când Thao s-a oprit, întrebările s-au pornit, şi încă doi astronauţi s-au alăturat grupului. Discuţia se amplifică şi dezvoltă un ton de admiraţie crescândă. Neînţelegând nici un cuvânt din ce spuneau, şi observând la intrare trei oameni plasaţi în faţa unor ecrane care afişau imagini tridimensionale, mai mult sau mai puţin viu colorate, eram pe cale să descopăr că aceasta trebuie să fie cu siguranţă camera de control a navei.
Fiind invizibil, acest lucru devine mult mai interesant  atât timp cât fiecare persoană îşi îndeplinea îndatoririle fără a fi deranjată sau măcar distrasă, de prezenţa mea. 
Pe un ecran mai mare decât altele, am fost capabil să disting nişte puncte – unele mai mari decât altele şi unele mai luminoase, care se mişcau continuu şi fără întreruperi în direcţiile lor prestabilite, câteva către stânga
ecranului, iar altele către dreapta.Viteza lor creştea odată cu mărimea lor pe ecran şi în final, dispăreau de pe el. Culorile lor erau adesea strălucitoare si extraordinar de  frumoase, trecând de la tonuri subtile de galben pal la un galben orbitor, ca lumina soarelui nostru.
Curând mi-am dat seama că acestea erau planetele şi sorii printre care navigam, şi eram de-a dreptul fascinat de evoluţia lor de-a lungul ecranului.  N-aş putea spune cât timp le-am privit, când, brusc, un sunet straniu a umplut cabina – un sunet care era delicat dar, în acelaşi timp,  insistent, şi care era acompaniat de multe luminiţe sclipitoare (flash-uri).
Efectul a fost imediat. Astronauţii care discutau cu Thao, s-au apropiat acum de postul de control şi fiecare a luat loc la postul care părea să-i fie destinat personal. Ochii fiecăruia erau fixaţi cu atenţie pe ecran.  Chiar în mijlocul acestor monitoare mari, am început să disting o masă enormă, greu de descris. Daţi-mi voie să spun doar că era rotundă ca formă şi de culoare gri-bleu. A rămas nemişcată în centrul fiecărui ecran. În cameră, totul era cufundat în linişte. Atenţia generală era concentrată pe trei astronauţi aflaţi la comanda unor piese de echipament de formă oblongă, semănând într-un fel,  cu computerele noastre.
Deodată,  acoperind o  arie uriaşă a ceea ce credeam că era peretele cabinei,  am rămas stupefiat să văd  o  imagine a New York-ului – nu!  Acesta este Sydney,  mi-am spus, şi totuşi podul este diferit…chiar era un pod? Surprinderea mă determină să o întreb pe Thao, lângă care stăteam. Uitasem oricum, că nu mai eram în corpul meu fizic şi că nu mă putea auzi nimeni. Eram capabil să o aud pe Thao şi pe ceilalţi comentând despre ceea ce vedeam, dar neîntelegând limba lor, n-am ajuns prea departe. Eram convins că Thao nu mă minţise şi de aceea ne-am înţeles bine şi am lăsat într-adevăr Pământul în urmă.
Mentorul meu mi-a explicat că ne deplasăm cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza luminii…şi l-am văzut pe Saturn rămânând în urmă, şi mai târziu, ceea ce am luat drept a fi planete şi sori – deci ne-am întors, şi de ce?
Thao vorbi tare şi în franceză, ceea ce făcu toate capetele să se întoarcă în direcţia sa.
- Michel, staţionăm deasupra planetei Aremo X 3, care este aproape de două ori mai mare decât Pământul, şi după cum poţi vedea pe ecran, foarte asemănătoare cu lumea voastră. Nu-ţi pot explica mai pe larg misiunea noastră deoarece mi se cere să particip la operaţiune, dar vom face acest lucru mai târziu. Pentru a te pune pe
drumul cel bun, îţi voi spune că misiunea noastra priveşte radiatiile atomice, cum ar fi cele cunoscute pe Pământ.
Toţi păreau preocupaţi; fiecare ştia precis ce are de făcut şi când. Ne oprisem. Panoul cel mare proiecta o imagine a centrului oraşului. Cititorul trebuie să înţeleagă că acest panou uriaş, de fapt, nu era altceva decât un imens ecran de televizor, proiectând o imagine în relief atât de reală, încât ne puteam uita afară prin fereastra unei clădiri înalte.  Atenţia mea s-a mutat către un ecran mai mic care era monitorizat de către două dintre “gazdele” mele. Pe acest ecran puteam vedea nava noastră, aşa cum o văzusem în universul nostru paralel. În timp ce urmăream, am fost surprins să văd, chiar în apropierea mijlocului navei, o mica sferă evacuată, ca un ou de la o găină.  Odată ajunsă afară, această sferă acceleră rapid către planeta de dedesupt. De îndată ce a dispărut din raza vizuală, altă sferă a apărut în acelaşi mod, şi apoi o a treia.
 Am observat că fiecare sferă era monitorizată pe un ecran separat de către grupuri diferite de astronauţi. Coborârea sferelor putea fi acum urmărită cu uşurinţă pe panoul mare. Distanţa trebuie să le fi făcut invizibile într-un timp destul de scurt, dar au rămas la “vedere” şi am dedus că, acea cameră video trebuie să aiba un “zoom” extrem de puternic.
 Într-adevăr, efectul zoom-ului era atât de puternic încât prima sferă a dispărut din dreapta panoului iar a doua din stânga. Acum o puteam vedea doar pe cea din mijloc şi să îi urmărim coborârea pe sol foarte clar. S-a oprit în centrul unui pătrat imens, situat printre clădirile cu apartamente. Aceasta era oricum, după cum m-am
gândit, suspendată la câţiva metri de sol. Celelalte sfere erau monitorizate urmărind aceleaşi detalii. Una era deasupra unui râu care curgea către oraş şi cealaltă plutea deasupra unui deal, lângă oraş.
 Pe neaşteptate, panoul proiectă o nouă imagine. Puteam acum să disting uşile de la clădiri sau mai bine zis “pasajele” unde ar fi trebuit  să fie uşile, cu spaţii deschise. Îmi amintesc clar că, până atunci, nu mi-am dat seama cât de ciudat era acest oraş…
  Nimic nu se mişca…


NOTA: Am postat pe blog doar primul capitol.Textul integral poate fi citit sau descarcat AICI

3 comentarii:

  1. foarte interesanta aceasta carte...rezonez foarte rare cu aceasta informatie.
    am mai citit ceva asemanator ...un scenariu creat de Pavel Corut in cartea Codul lui Zamolxe...
    intradevar dupa citirea acestui text parca ceva se intapla in tau ...ceva ce tine de constiinta...

    RăspundețiȘtergere
  2. da,se destrama vechiile paradigme

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit cartea, foarte interesanta, dar am cititi si cartea lai RAEL-Design inteligent. Se deosebesc prin faptul ca prima sustine reincarnarea si divinitatea, a doua sustine ca nu exista nimic dupa moarte, nici Dumnezeu. As vrea sa impac cele doua scrieri, sperind ca extraterestrii lui RAEL nu au dovezi despre existenta lui Dumnezeu, cum nu avem nici noi, si poate nu vom avea niciodata cit traim pe Pamint, dar ca El exista, ca sa existam si noi mai tirziu-tot egoisti raminem!

    RăspundețiȘtergere